Clubul Sportiv Corysan

CLUB SPORTIV CORYSAN

 

"CALEA" de început

Clubul Sportiv CORYSAN a luat fiinţă în anul 2000. Este un club care are ca principal scop practicarea artelor marţiale. Preşedintele clubului este dl Constantin "Cory" Vacarenco care totodată este şi persoana care predă artele marţiale în acest club. La început, clubul s-a îndreptat către studierea laturii tradiţionale a artelor marţiale, dar mai târziu s-a orientat şi către partea sportivă şi către cea de AUTOAPARARE. Stilurile de arte marţiale studiate în acest club sunt JU-JITSU şi KEMPO JUTSU.

JU-JITSU stilul tradiţional

Ju în traducere înseamna "suplu", "blând".  Jitsu înseamna "arta".  Ju-Jitsu se poate traduce prin "Arta supleţei" sau "Arta blândă".

Ju-Jitsu este unul dintre cele mai vechi stiluri de arte marţiale japoneze. Dacă este incontestabil faptul că Ju-Jitsu provine din Japonia, este mult mai greu să i se atribuie o dată exactă de apariţie ca şi începuturilor civilizatiei japoneze. În cercetarile asupra originii drumul duce prin literatura japoneză. Prima apariţie atestată se pare că se găseşte în sec. al XII-lea şi i se atribuie perioadei Kamakura (1185-1333), când se pare că a fost creată o arta de luptă  pentru razboinicii dezarmaţi, sau cu lamele sabiei rupte în luptă, pentru ca aceştia să se poata apăra împotriva adversarului înarmat.

Ju-Jitsu este unul dintre cele mai vechi stiluri japoneze avându-şi rădăcinile în SUMO şi cu influenţe din SHAOLIN TSU KEMPO. Ju-Jitsu, pe vremuri era studiat de bushi (cea mai înaltă castă, nobilimea) şi era aratată samurailor (care, prin traducere textual, înseamna cel aflat în serviciu). Casta bushi era formată din daimyo (nobili) şi cei care îi însoţeau  samurai (razboinici sau nobili însoţitori). Dar pentru toţi exista BUSHIDO (importantul cod al onoarei) în care fuseseră educaţi şi care pentru ei însemna "idealul vieţii lor".

În pofida statutului lor de luptatori, pe lângă studierea artelor marţiale, samuraii scriau diverse haiku-uri (poezie japoneza), pictau, caligrafiau, studiau ceremonia ceaiului, completându-şi astfel pregătirea fizică cu cea spirituală, pentru a-şi forma o personalitate completă.

Ju-Jitsu are la bază trei principii fundamentale, după care adeptul se ghidează în evoluţia sa.

 

SAN GHENSOKU  


Ocolire, nu cedare - acest principiu descrie modalitatea de actiune în cazul unui atac energic din partea unui agresor. Atacurile nu trebuie  să fie doar ocolite, ci şi deviate, transformându-le direcţia, astfel încât forţa fizică să-i devină fatala agresorului.

Reflexe sistematice, reacţii fulgerătoare - acest principiu se referă la modul cum trebuie antrenat corpul, compensând inferioritatea fizică prin rapiditate, pentru ca între momentul sesizării unui atac şi ripostă practic să nu existe nici un interval de timp.

Desfăşurarea eficacităţii maxime cu minim de efort  - acest principiu descrie modul în care trebuie să ne comportăm într-o situaţie de luptă. Pentru a stăpâni foarte bine acest principiu, este necesară o bună cunoaştere a punctelor vitale ale organismului uman. Obţinerea unui rezultat maxim se realizează cu minim de efort.

 

Ju-Jitsu este o arta marţiala în care se folosesc tehnici articulare, ştrangulări, torsionări, proiectări, fixări,  aruncări, tehnici de lovire cu diverse segmente ale corpului şi acţionări asupra punctelor vitale. 

JU-JITSU stilul competiţional

Partea de sport din stilul Ju-Jitsu nu prea are legatura cu Ju-Jitsul tradiţional. Daca privim mai atent şi având cunoştinţe şi despre celelalte stiluri "sportive" din artele marţiale, ju-jitsu este practic o contopire a mai multor stiluri laolaltă. Ca şi toate celelalte stiluri (Karate, Wushu, Kempo, etc.), şi-a păstrat totuşi ceva caracteristic numai ju-jitsu-lui şi anume partea de Demonstrativ, în care sunt evidenţiat clar numai tehnici pure de ju-jitsu.

Originile artelor marţiale

Multe teorii încearcă să aducă argumente viabile cu privire la originalitatea fenomenului marţial, unele consideră că Orientul mijlociu ar fi sursa majora, ulterior dezvoltarea fiind localizată în India, iar mai tarziu în China. Rarele informaţii apărute provin cel mai des din documente obiecte din acea perioadă sau din tradiţii literare. Cu toate acestea este foarte greu să plasăm precis debutul tehnicilor marţiale.

Anumite informaţii indică momentul apariţiei primelor forme de luptă acum aproximativ 5000 de ani în China iar argumentul ar fi imitarea mişcărilor în confruntările dintre animale (kung-fu).

Există concepţia potrivit căreia în jurul anului 1500 I.Hr., în India pe fondul invaziei aeriene şi subjugării autohtone dravidierii, s-a construit o ierarhie militara puternică, care ar fi sintetizat un stil de luptă atât cu mana goala cât şi cu armele epocii, stil numit Vayramushti.

O alta teorie este că, în arta indiană a masajului care cunoştea înca din antichitate peste 100 de locuri sensibile la dutere ale corpului omenesc şi a căror rănire prezenta în majoritatea cazurilor primejdia morţii doar prin folosirea unei forţe medii. Dar cunoaşterea lor necesita anumite cunoştinţe propavate doar şn cercuri restrânse sub diverse intitulări şi de adepţi bine selectaţi.

Provenind de la legenda renumitului călugar budist hindus Bodhidharma (în jap.-Darma Taishi) care spune că în îndepărtata Asie exista deja din vremurile antice arta masajului, şi se pare că, călugarul o stăpânea foarte bine. Părăsind India legendarul călugar s-a deplasat spre China pentru a-l iniţia în tainele budiste pe împaratul Chinei. După o lungă şi primejdioasă călătorie, de-a lungul unei rute impracticabile şi astăzi, el se stabileste la o mânăstire shaolin din provincia Chimeza Honan.

După venirea sa în comunitate se instaurează o severă dişciplină şi supune pe fiecare călugar la un efort greu pur fizic evitând epuizarea fraţilor, astfel apare învăţătura Chan care se va muta în Japonia sub denumirea de Zen. Nu se ştie dacă Daruma era un luptator dar mai probabil este faptul că un sistem de luptă a fost creat ulterior chiar de catre chinezi, însă pe fundamentul ideologic al maestrului purtând numele de "cele 18 mâini ale lui Lo Han", mai târziu a fost redenumit în "cele 72 de mâini ale lui Lo Han" în timp călugării shaolin obţinând faima de a fi cei mai deosebiţi şi teribili luptători ai Chinei şi arta practicată de ei purta denumirea de < shaolun su > care combinată cu stilul  " cele 72 maini ale lui Lo Han " a dus la naşterea Wu-shu (kung-fu).

Când luptele interne au dus la distrugerea templului, călugării se răspândesc şi crează noi stiluri astfel, kung-fu a căpătat o multitudine de ramuri :Liu gar, Mo gar, Hung gar, Kab mei pai, Fun zi pai, si multe altele. Ansamblul acestora au determinat peste ani, în combinaţie cu formele de luptă autohtone apariţia în Asia a altor şcoli de sine stătătoare :

Bresilat, Penchak în Malaezia

Sikarom în Filipine

Muai Tay în Thailanda

Selom Bam în India

Viet Vo Dao mai târziu Quan Qi Do în Vietnam

Tang Su Do în Koreea

Te in Qkinawa

Ju-Jitsu în Japonia

Lagenda chineză spune că era în epoca dinastiei Han (China anilor 206 î.Hr. până în anii 220 î.Hr.) când un baiat slăbuţ numit  Li Te Feng, suferea deseori de pe urma agresivităţii altora superiori fizic lui.

În urma unei astfel de suferinţe se afla retras pe malul fluviului Ian-Tzi. Li Te Feng privea asupra apelor galbene ale fluviului nutrind în sufletul lui dorinţa de a deveni puternic, ca acest măreţ fluviu al Chinei ce purta cu usurinţă pe umerii săi puternici poveri grele: bărci, corăbii şi chiar arbori uriaşi.

Brusc din senin, s-a dezlănţuit o furtună, care apropiindu-se mătura totul în calea ei, biciuind chiar şi uriaşele mase de apa ale fluviului. Doar un mic arbust care părea că nu bagă în seamă furtuna şi-a aplecat coroana mlădios la pământ până ce a trecut furtuna şi astfel salcia, căci despre ea este vorba, a fost cruţată de furtuna distrugătoare.

Lagenda spune că Li Te Feng înţelegând această înteleaptă învăţătură a naturii şi-a înfrânt agresorii mult mai puternici prin supleţe şi îndemânare (leganda < inimii de salvare > sistem antic de autoapărare chinezesc).

Pare de provenienţă curat chinezesc principiul puternic înrădăcinat în autoapărare, < de a ocoli atacul masiv prin fente şi eschive >, se pare că în timpul acela exista o veche disciplină de luptă SHUAI CHUA.

Asociaţiile secrete, o forţă a poporului chinez, au favorizat practicarea artei, a luptei corporale, fiind exersată de demnitari puternici laici şi religioşi, care primeau şi iniţiau la rândul lor numai oameni bine selecţionaţi, cu severitate, şi obligându-i să păstreze în mare taină cunoştinţele dobândite în această artă.

Se crede ca oriunde îşi are originalitatea aceasta artă, precum şi faptul că în orice fiinţă  omenească, la baza artelor marţiale stă o idee genială pentru toţi : cel al luptei şi creaţiei.